Naveta spatiala

– Mama, stii ce a facut azi X? (X= un baietel de la gradinita)
Inainte sa ii spun, ca de obicei, “Mai bine imi spui ce ai facut tu, pentru ca asta ma intereseaza cu adevarat!” Eva a zis scurt:
– E vorba de ce mi-a facut mie, pentru ca stiu ca altfel nu te intereseaza! M-a muscat!
– Si tu ce ai facut atunci?
– Eu nu am facut nimic.
– L-ai certat?
– Nu, pentru ca ii dadusem o palma inainte!
– ?!?!!!…!!!! eram la volan, uimirea nu mi-a vazut-o, insa tacerea a indemnat-o sa zica mai departe:
– Nu m-a luat in nava spatiala. Era pe scaunel, s-a aplecat spre mine si mi-a zis: “Nu te iau in nava spatiala!”
– Pai daca tu l-ai lovit! L-ai provocat, era normal sa se apere!
N-am mai iscodit-o, desi aveam in plan. Acasa am vazut ca urmele dintilor baiatului erau remarcabile. M-am crucit, apoi imi tot rasunau in tample vorbele Evei “nu m-a luat in nava spatiala!”
Ea se simtea vinovata de intreaga situatie altfel nu ar fi zis:
– Nu e nimic, pana maine imi trece, nu sunt suparata pe el; ne-am impacat, acum suntem prieteni!
O cunosc destul de bine incat sa stiu ca daca ar fi considerat ca are dreptate ar fi mers pana in panzele albe sa castige. Astazi fiica-mea a invatat ce inseamna sa iti asumi greseala. Plata destul de scumpa, in niciun caz metoda nu e crestina sau din categoria “bunelor maniere”. Pana cand o sa ii dispara semnele de pe brat am sa ii amintesc: violenta atrage violenta si niciodata nu starnesti un razboi daca nu crezi ca-l castigi.
A naibii naveta spatiala!

Parintii – judecatori

De ceva vreme sunt judecator. E adevarat, atunci cand eram copil as fi vrut sa fiu avocat, in sfarsit sunt atat de aproape de domeniul care “imparte dreptatea”.

Fiecare dintre copiii mei este avocatul lui, iar eu trebuie sa decid zilnic, de nenumarate ori cine are dreptate. Vin amandoi la mine se uita cu gaturile sucite, cat sa-si fixeze ochii in ai mei si cer dreptate. Cand ii trimit la mediere / rezolvare / impacare termina de obicei foarte repede: se bat si apoi urla impreuna. Le cunosc abilitatile: Vlad este tipul “vesnicului mincinos” (“Cine a facut asta, Vlad?”, iar el nonsalant, fara ranjet si fara sa coboare privirea de la cel care il chestioneaza, raspunde: “Eba /mama/ tata” -depinde de caz, dar invariabil NU e adevarat – inca nu isi asuma ceea ce face); pe cand Eva este “vesnica nemultumita” si adeseori cea care provoaca situatia tensionata. Cui sa iei partea, cand nu stii toate detaliile? Cum sa decizi cand nu stii decat bucati de minciuni si adevar. Insa in fiecare dimineata si seara avem parte de un scenariu, parca plagiat al celui din filmul “Ziua Cartitei”: iesim din casa; Vlad isi face loc precum un buldozer cu acceleratia apasata la maximum; da din coate, impinge, trage de haine; nu doar Eva are parte de acest tratament “tanc-Vlad”, ci oricine e pe traseul usa casei – lift. Eva il urmeaza avand acelasi scop. Este o competitie, nu m-am lamurit care e premiul, cine apasa primul butonul DIN lift. Pana ajunge liftul se bat in fata usii repetand: EU! BA EU! NU TU! Am infiintat si o regula (eu, in calitate de judecator): Eva sa apese mereu butonul care ne duce acasa, fiindca este mai sus si ajunge sa il apese, iar Vlad sa apese pentru parter. Zilnic repet: “Acum suntem sus, deci apasa Vlad” si “Acum suntem jos, apasa Eva”. Regula exista ca sa fie incalcata.
Amandoi o stiu, o inteleg, dar niciunul nu renunta la imbranceala din lift. (au fost situatii cand mai erau si vecini in lift; sa nu va treaca prin cap ca au putut apasa vreun buton. Nu sunt sfidatoare, dar nici nu cred ca pot sa le impun copchiilor “purtati-va cuviincios, sunt oameni de fata!” Din fericire, cel putin pana acum, niciun vecin nu a fost amator, precum copiii mei, sa castige competitia; dar am o vaga banuiala ca daca ar interveni intre ai mei s-ar uita ca la un outsider
care le strica “treburile”). Liftul blocului este foarte silentios, insa cu noi in el are upgrade: “liftul urlator”. O sa fac o proba: sa fug pe scari iar restul familiei sa fie in lift, pentru ca sunt curioasa cum se aud urletele, chitaielile si imbrancelile din afara. De fapt, cred ca am sa fac asta ca sa aud mai infundat.
Daca ar fi sa cer filmarile de la camerele care supravegheaza casa scarii, cred ca as putea monta “Karate kid X”.
Alternative am incercat, insa nu sunt nici logice, nici eco -friendly: sa folosim unii scarile, altii liftul sau sa plecam in doua transe din casa. Dar de ce sa facem asta, cand deja ar insemna sa incalcam un tabiet?

Eu sper ca se vor plictisi. Incerc sa imi imaginez cum ar fi ca peste multi ani, cand plecam spre serviciu iar ei la liceu, sa continue sa se lupte pe butoanele liftului.
PS: Pentru a va procura updateul “liftul urlator”, va rog sa ma contactati. Buldozerul nu il imprumut!

Nimic, doar dragoste!

Inca nu e tarziu: Va urez ca 2015 sa fie suma asteptarilor, stradaniilor si deciziilor pe care le luati in fiecare clipa!
Si sa incepem:

1) Eva se uita lung la mine, dupa aproximativ 10-15 minute in care (teoretic) isi facuse ordine in camera.
– Ce faci, mama, esti suparata pe mine?
– Cum as putea fi, acum cand ti-ai facut si ordine in camera?!
Pentru mine era clar ca in timpul petrecut cu activitatea respectiva nici papusile n-ar fi apucat sa le aseze, dar eram pe moment multumita ca nu plange si imi repeta necontenit: “Nu strang singura!” Raspunsul Evei mi-a confirmat gandurile:
– Am facut ordine, dar in stilul meu!
E bine: cel putin isi defineste un stil in orice!

2) Ca orice parinte, sustin ca imi voi sprijini copiii sa-si atinga scopurile in viata. Insa Eva tot imi repeta ca atunci cand va fi mare vrea sa fie Elsa, din “Frozen”.
– De ce vrei sa fii ca ea? Sa ingheti totul in jur si sa traiesti izolata? Chiar vrei sa fii ca ea?
– Vreau sa fiu frumoasa ca ea!
– Esti frumoasa, oricum!
De curand Eva a aparut langa mine cu niste jocuri de construit in mana:
– Cand o sa fiu mare, nu mai vreau sa fiu printesa! Vreau sa fiu construitor!

3) Din nou despre dragoste …
Acum Eva e in perioada in care sentimentele ii sunt impartasite de baietelul pe care il iubeste. Lucru care ma bucura.
Impreuna cu sotul si mama baietelului, am asistat fara sa avem replica la intalnirea lor intr-o dimineata in holul gradinitei: s-au imbratisat, cu mainile pe dupa gat si s-au sarutat pe buze. Mare lucru n-am putut spune niciul dintre adulti; “poza” respectiva nu mai avea loc de vreun comentariu.
Seara, fiindca reusisem sa “disec” cele vazute, am avut mai multe intrebari pentru Eva. Si Adi la fel. Insa erau intrebari independente…nu putea urma nicio intrebare dupa rasunsul Evei la precedenta:
– Te pupi des cu Darius?
– Da, ne-am mai pupat azi odata, dar in holul mic, nu in cel mare. Si ne-au vazut si colegele.
– ?! Dar de ce va pupati?
– Pentru ca ne iubim, si o sa ne casatorim, SPER!
Incepuse chiar sa detalieze cum si cine ii organizeaza petrecerea de la nunta; fiecare cu ce se ocupa: muzica, tort, decoratiuni.
Adi: Si ce simti cand te pupi?
– Nimic, doar dragoste!
– ?!?!

Nu e nimic de zis. Cred ca nici de intrebat de-acum inainte. Nu putem decat sa ii luam in serios sentimentele, fara sa radem, fara sa le incurajam sau dimpotriva. De-aici inainte suntem doar spectatori. La fel ca in dimineata in holul gradinitei…